sâmbătă, 10 iulie 2010

De ce nu avem performanţe duhovniceşti ?


Nu cred ca e cineva dintre noi, cei care suntem în Biserică, să nu fi citit măcar câte ceva din Sfânta Scriptură, din Vieţile Sfinţilor, din Pateric. Cu toţii am rămas impresionaţi de viaţa mucenicilor, de felul cum rezistau chinurilor, de puterea şi credinţa cu care se rugau lui Dumnezeu, de minunile lor. Cu toţii am fost fascinaţi de viaţa pustinicilor, de nevoinţele lor, de sfaturile şi de faptele lor.

Şi eu, acum câţiva ani când L-am cunoscut pe Dumnezeu, aş fi vrut să trăiesc ca pe vremea Sfântului Antonie cel Mare, să stau singur într-o peşteră şi să mă rog ore în şir, să stau cu urşii şi lupii. Aş fi vrut să-mi apară Dumnezeu sau Maica Domnului în vis şi să vorbească cu mine, sau măcar îngerii, sau cel puţin să am un semn de la El. Îmi doream şi eu să postesc aspru, fără să mănânc nimic, să fac sute de mătănii, să citesc ore în şir din Sfânta Scriptură, să ştiu psaltirea pe de rost, să săvârşesc sfânta liturghie în pădure cu păsărelele.

Aş fi vrut şi eu să ajung monah, să mă duc la Muntele Athos, mi-ar fi plăcut să mă leped de toate cele lumeşti şi să fiu cât mai aproape de Dumnezeu. Aş fi vrut şi eu să dobândesc rugăciunea neîncetată, şi inima mea să se roage chiar şi când dorm lui Dumnezeu. Aş fi vrut să zic şi eu oriunde aş fi şi orice aş face, şi-n orice secundă: "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătosul"

Aş fi vrut şi eu să fiu ca unul dintre sfinţi.

Am încercat să fac tot ce-mi doream dar nu am reuşit prea multe. Nu am renunţat, am insistat, dar totuşi nu ajungeam nici pe departe la măsura sfinţilor. Au trecut mai mulţi ani de atunci în care mi-a arătat Dumnezeu că lucrurile nu sunt chiar aşa cum le vedeam eu. Eu căutam performanţa de dragul performanţei, sfinţenia de dragul sfinţeniei.

Eu vroiam să fiu sfânt şi să am puterea de a face faptele lor dar eram plin de păcate.

Ziceam mereu rugăciunea lui Iisus, sau cel puţin încercam s-o zic mereu, mă rugam seara, dimineaţa, mergem la slujbe, posteam, citeam cărţi duhovniceşti, mă feream de locurile care-mi distrăgeau atenţia de la Dumnezeu, dar totuşi parcă nu înaintam prea mult. De ce? Ce aş fi putut face mai mult decât atât? Într-adevăr dorinţa mea era bună, vroiam să fiu şi eu ca sfinţii, dar eu nu înţelegeam ce este sfinţenia.

Sfinţenia nu este o performanţă duhovnicească ! Sfânt nu este acela care reuşeşte să fie mai disciplinat sufleteşte şi să îndeplinească o pravilă de rugăciune cât mai mare. Nu, nici pe departe. Cel care este sfânt nu ştie asta, dar simte harul lui Dumnezeu în el şi prin acest Har, prin Duhul Sfânt, are putere să se roage, să facă mătănii, să contemple creaţia, etc. Dar cui îi oferă Dumnezeu acest har?

Dumnezeu nu ne va oferi niciodată performanţe duhovniceşti atât timp cât nu-i iubim pe oamenii de lângă noi. N-o să avem niciodată rugăciune curată şi pace în suflet aşa cum o aveau sfinţii atât timp cât noi avem atâtea păcate în suflet.

Luptă duhovnicească de a scăpa de patimile din noi (despre care citim în cărţile duhovniceşti) nu este o luptă pentru a ajunge să fii perfect, pentru a te disciplina ci este o luptă împotriva răului din mine care-l afectează şi pe aproapele meu. Eu lupt să scap de mândrie, de lăcomia pântecelui, de nerăbdare, de vorbe urâte, şi de multe altele, pentru că prin ele eu îmi rănesc familia, prietenii, cunoscuţii şi pe toţi cu care interacţionez direct sau indirect.

Să nu aşteptaţi performanţe duhovniceşti la rugăciune atât timp cât încă nu faceţi nimic pentru a vă schimba. Dumnezeu nu ne va da har cât timp noi suntem egoişti şi nu facem nimic pentru a ne deschide faţă de aproapele nostru. Sfinţii din pustie primeau har nu pentru că au părăsit lumea şi datorita nevoinţelor trupeşti ci pentru că ei se rugau pentru lume. Ei au părăsit lumea, dar în pustie erau mai aproape de lume decât înainte. Hristos Domnul le dăruia har pentru că lor li se rupea inima când vedeau cât rău este în lume, şi din acest motiv cereau prin rugăciune îndurare şi ajutor. Rugăciunea era fapta lor de iubire faţă de oameni.

Nu vă izolaţi de familie şi de prieteni doar pentru a atinge sfinţenia, ci dimpotrivă încercaţi să fiţi sfinţi trăind printre ei. A fi sfânt înseamnă să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toata inima ta şi din tot cugetul tău iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Ne întrebăm adesea de ce nu ne mai rugăm ca înainte, de ce nu ne mai bucurăm de slujbe aşa cum o făceam mai de mult, de ce nu mai avem aşa de mult dor de a citi cuvintele dumnezeieşti, de ce? Pentru că nu facem nimic ca să ne schimbăm.

Când o să păcătuim mai puţin, când o să arătăm mai multa iubire faţă de oameni, când o să renunţăm la noi mai mult, atunci fără întârziere vom simţi harul lui Dumnezeu în suflet.

Când îl iubim pe cel de lângă noi îl iubim pe Hristos, iar dacă-L iubim pe Hristos şi El îşi arată marea Sa iubire faţă de noi dăruindu-ne har şi bucurie.

Deci sfinţenia sau harul lui Dumnezeu din oameni nu este "ceva", nu este o stare, ci este un sentiment al unei relaţii de iubire.

Cine cauta performanţele duhovniceşti doar de dragul acestora e ca şi cum ar căuta iubirea fără să-şi găsească partenerul.

De ce nu avem performanţe duhovniceşti? Pentrucă nu-i iubim pe oameni.

Sursa: ortodoxiatinerilor.ro

Interviu cu protosinghelul Iustin Miron – stareţul mănăstirii Oaşa


Oaşa are o obşte foarte strâns legată duhovniceşte şi aceasta i se datorează în mare măsură şi egumenului mănăstirii, părintele Iustin Miron. De echilibrul şi înţelepciunea lui aveam să mă folosesc şi eu într‑o zi de august a acestui an, pe când am fost oaspetele acestei mănăstiri.

Părinte, toată lumea vorbeşte de starea asta de decădere morală în care ne ducem zilele: avorturi, dezincriminarea homosexualităţii şi a incestului, cipurile biometrice… Ce nu e bine şi ce ar trebui schimbat? De unde ar trebui să începem?
Orice schimbare trebuie bine gândită, pentru că de obicei ea atrage alte schimbări. Acuma, referitor la vremurile acestea trebuie constatat că singura cauză a acestei stări de lucruri este Păcatul. Şi păcatul introduce schimbare fiindcă te face să nu mai ţii legile vechi, ale bătrânilor. Era şi în Pateric un eremit care se punea chezaş în faţa lui Dumnezeu că saracinii nu vor năvăli peste ei, cei din pustie, dacă vor ţine rânduielile vechi. Nu le‑au păstrat însă şi saracinii au venit. Iar când nu ţii vechile rânduieli, păcătuieşti. Deci cauza e păcatul. Care întotdeauna e intern. Aşadar răul când vine asupra omului nu vine niciodată ca ceva exterior lui, pe dinafară, ci întotdeauna se va încuiba înlăuntrul nostru. Aşa că de vrei să te faci bun şi să nu te însoţeşti cu răul, trebuie mai întâi să te cunoşti pe tine însuţi şi să localizezi acest rău din interiorul tău. Greşim principial când stabilim că răul e doar ceva extern nouă. Nu, domnule: noi singuri suntem vinovaţi de starea în care am ajuns să ne zbatem!
Dar pentru că adevărata cauză a acestei stări de lucruri e păcatul, trebuie mers la persoană, la om, pentru că acesta săvârşeşte păcatul. Cu omul trebuie să se producă schimbarea. Însă el ce zice? Da: e nevoie de o schimbare, pentru că aşa nu se mai poate trăi. Trebuie ca preoţii, ierarhii mai ales, să se schimbe. Toată lumea trebuie să se schimbe, mai puţin el însuşi! Chiar dacă are probleme! Şi atunci, mai bine plăteşte acatiste şi slujbe decât să se schimbe el.
Aşadar, ar fi nevoie de o schimbare la nivel de individ. O revigorare moral‑creştină a poporului. Credeţi că are multe racile neamul acesta al nostru?
Spunea părintele Stăniloae că unul dintre defectele poporului român îl reprezintă criticismul. Eu îi dau foarte mare dreptate. Păi, uită‑te dumneata numai câte „comitete şi comiţii“ sunt în ţara asta şi care nu fac decât să se critice între ele şi pe alţii! Nemaivorbind de specia asta de talk‑show pe la toate televiziunile! Ne epuizăm în lozinci, în loc să săvârşim binele şi prin asta să luptăm efectiv cu răul. Trebuie să vă spun că încă o greşeală pe care o facem noi este aceea că intrăm în logica răului. Nu este deloc bine, ba chiar contraindicat, să intri în polemică cu răul. Asta se şi doreşte în momentul de faţă. Vezi de rugăciunea ta şi fă binele! În loc să lucrezi cele bune, tu te epuizezi în polemici sterile cu răul. Rămâi astfel fără vlagă pentru rugăciune. Mai bine roagă‑te pentru tine şi aproapele tău şi Dumnezeu va avea milă de noi atunci. Dar intrând în jocul răului e ca şi cum ai alerga în exterior şi te laşi descoperit în interior. Şi e primejdios lucru, pentru că în momentul acesta răul are tehnici de manipulare de‑ţi stă mintea‑n loc! Iar dacă te prinzi la o astfel de luptă fără discernământ şi înţelepciune, rişti să te discreditezi total.
Acesta e un bun sfat pentru câteva ispite din ziua de azi! Mai ales că unele, din cele viitoare chiar, au început să vină deja peste noi. Şi, cum spunea un bătrân, ele trebuie să vină pentru că aşa a zis bunul Dumnezeu, că or să vină! Ce – zicea bătrânul –, oare îl facem pe Domnul mincinos? Să mă bucur dacă prind astfel de timpuri în care îmi va fi pusă credinţa la încercare! Întrebarea mea e: dacă ne‑am pune cenuşă‑n cap, ne‑am ruga şi am posti ca ninivitenii, şi‑ar mai amâna Dumnezeu vremile pentru noi?
Nu ştiu dacă ar face aşa ceva. Dar ştiu sigur că noi le putem îndepărta.
Cum asta, părinte?
Prin schimbarea noastră. Cu toate că s‑a pierdut enorm de mult în aceşti ani de aşa zisă democraţie, eu tot mai trag nădejde că oamenii vor înţelege că trebuie să se schimbe.
Şi cum să fac eu, păcătosul, treaba asta?
Epuizează‑te în bine. Roagă‑te mereu şi nu te prinde în luptă cu răul.
„Depărtează‑te de rău şi fă binele”. Bun. Eu ştiu asta acum fiindcă am vorbit cu Sfinţia Voastră, care sunteţi duhovnic. Ştiu şi alţii care au fost pe la duhovnici. Dar cei mai mulţi, n‑au auzit vreodată astfel de poveţe şi care nici nu au un duhovnic. Ce ar trebui să facă aceştia ca să se schimbe?
În primul rând trebuie ştiut că noi suntem doar unelte şi singur Dumnezeu face schimbările. El însă lucrează prin noi. Dacă eu vreau să mă schimb şi Domnul m‑ajută să fac asta, schimbarea mea va atrage şi schimbarea altora. Ea va naşte schimbare şi în celălalt. Convingerile mele le vor întări şi pe ale celuilalt. Şi asta pentru că Dumnezeu lucrează…
„Nimeni nu vine la Mine, dacă nu‑l va atrage Tatăl” (Ioan 6,44)
O să‑ţi dau un exemplu din mănăstirea noastră: părintele P. a cunoscut pe vremuri doi tineri germani, un băiat şi o fată, cu care n‑a întrerupt legătura în timp. Ceea ce vreau eu să subliniez este faptul că el n‑a încercat niciodată să‑i convertească, dar a fost un model pentru ei, aşa încât aceştia au trecut la dreapta‑credinţă, ba mai mult de atât, s‑au şi călugărit. Deci dacă tu te schimbi, crede‑mă că lucrează Dumnezeu în tine! Păi ce? Merge părintele Arsenie Papacioc să facă strategii teologice? Nu. Dar el a ajuns la nişte măsuri duhovniceşti, încât doar privindu‑l şi te foloseşti! Şi cine nu‑şi doreşte măsura lui? Nu unul, ci mii. Şi nu numai despre părintele Arsenie e vorba, pentru că, din fericire, mai avem şi alţi părinţi îmbunătăţiţi. Ş‑atunci noi ce trebuie să facem? Trebuie să ne concentrăm asupra noastră. Bun. Chemare am. Model am. Dumnezeu lucrează. Ce trebuie să fac eu?
Bănuiesc că în primul rând trebuie să vrei să te schimbi. Să faci tu primul pas, pentru ca Dumnezeu să‑i facă pe restul de 99.
Da. Primul lucru pe care trebuie să‑l facă omul este să vrea să se schimbe. Şi apoi să crească duhovniceşte. Iar pentru asta îi trebuie neapărat un duhovnic. Iar duhovnicul va şti să‑l povăţuiască pe calea plăcută lui Dumnezeu, care duce la mântuire.
Îl poate ajuta împărtăşania, părinte, pe drumul acesta?
Este esenţială, pentru că este viaţă! Şi omul asta caută: viaţa în veşnicie.
Şi o întrebare obsesivă: cum credeţi că trebuie să se împărtăşească omul: mai des sau mai rar?
Cu cutremur! Nici deasă nici rară, dar să ştie omul că stă în faţa lui Dumnezeu atunci când trebuie să se împărtăşească cu trupul şi sângele Domnului. Să ia Sfânta Împărtăşanie cu vrednicie, ca să nu‑i fie lui spre osândă. Vrednicie relativă, pentru că nimenea nu este vrednic de a primi pe Hristos. Dar nu e bună nici falsa evlavie a nevredniciei, pe care o folosesc unii ca să se lipsească de viaţa în Hristos. Mă mai deranjează şi când văd că alţii – fie ei călugări sau mireni – iau în literă ceea ce văd la străini. Ştiu şi eu că athoniţii se împărtăşesc de patru ori pe săptămână. Dar aceia duc o altfel de viaţă, mult mai curată. Altă trăire…
Aşa i‑a răspuns şi avva Adrian Făgeţeanu cuiva care l‑a întrebat de ce nu se împărtăşeşete mai des: „Când o să trăiesc şi eu ca ei, mă voi împărtăşi la fel ca ei!”
Ştiu foarte bine cum se împărtăşesc athoniţii fiindcă am stat şi eu o jumătate de an în Vatopaediou. Dar sunt la alte măsuri. Ţi‑aplici tu exigenţele celor de acolo? Odată i‑am mărturisit la spovedanie părintelui Efrem că am vorbit de rău (nu pe cineva anume). De fapt mi se părea un păcat minor, în orice caz nu atât de grav pe cât m‑a certat duhovnicul stareţ. La noi la spovedanie cred că s‑ar fi trecut cu vederea aşa o greşeală. El însă mi‑a zis că nu este permis răul la nici o formă, nici în problemele mari, dar nici în cele minore. Ş‑atuncea şi aici la Oaşa: avem deschidere. Poate să se‑mpărtăşească oricine de patru ori pe săptămână, dar… Cum face grecul? El la orice problemă răspunde afirmativ, apoi însă îţi strecoară un dar, care de fapt introduce condiţii ce pot anula orice încuviinţare. Deci, şi la noi se poate împărtăşi monahul de patru ori pe săptămână – desigur, ca posibilitate. În realitate foarte rar ai să vezi pe cineva cuminecându‑se de atâtea ori săptămânal, pentru că pentru orice gând pe care nu se cade să‑l aibă monahul eu îl opresc de la sfânta împărtăşanie. Vrei împărtăşanie deasă? Bine, dar…
Aici ne spovedim săptămânal. Şi noi trăim laolaltă; eşti în comuniune cu ceilalţi şi e mai greu să păcătuieşti. Şi chiar de se‑ntâmplă să cazi, dai fuga la duhovnic – că e lângă tine – şi vădeşti păcatul. Dar cei din lume? Să zicem că odată te mai împărtăşeşti la săptămână fără spovedanie (deşi tot cu încuviinţarea duhovnicului!), dar să facă mireanul asta în mod regulat, este puţin probabil.
Şi totuşi părinte, dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce mai tipărim în cărţile de rugăciuni a patra poruncă bisericească în acest fel: Să ne spovedim (mărturisim) şi să ne împărtăşim în fiecare din cele patru posturi mari de peste an, ori dacă în fiecare post nu putem, cel puţin odată pe an în Postul Paştilor.
Oare nu spune sfântul Chiril că „îndepărtându‑ne de Sfânta Împărtăşanie, ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului”? Şi cum mai poate fi Sfânta Liturghie o „frângere a pâinii” (artoklasia), dacă nimeni nu se împărtăşeşte? Pentru cine se frânge artosul?… Şi doar sfântul Ioan Hrisostom spune clar că „în zadar se săvârşeşte Liturghia în fiecare zi dacă nu vă împărtăşiţi”! Eu nu zic să‑i îndemnăm pe credincioşi la împărtăşanie zilnică, dar nici să le recomandăm doar cele patru posturi de peste an (ba chiar numai unul!) ca timp de „grijire”! Ştiu că sunt alte vremuri, dar cred că drept ar fi ca omul să cunoască norma canonică la care să se raporteze, ca să vadă mai bine la ce măsură a ajuns:
Canonul VIII Apostolic: Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau oricine din catalogul preoţilor, săvârşind Sfânta Jertfă nu se va împărtăşi, să spună pricina şi, dacă va fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n‑o va spune, să se afurisească, ca unul ce s‑a făcut pricinuitor de sminteală pentru popor şi a aruncat bănuiala asupra celui ce a săvârşit‑o, ca şi cum n‑ar fi săvârşit‑o în chipul cuvenit.
Canonul IX Apostolic: Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi aud Scripturile, dar nu rămân la rugăciune şi la Sfânta Împărtăşire, ca unii ce fac nerânduială în biserică, trebuie să se afurisească.
Canonul II al Sinodului IV Antiohia (341): Toţi cei ce intră în Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar nu participă la rugăciune împreună cu poporul, sau se feresc de participare la Sfânta Euharistie potrivit oarecărei nerânduieli, aceştia să se lepede din Biserică, până când nu se vor mărturisi şi nu vor arăta roduri de pocăinţă, şi atunci rugându‑se vor putea primi iertare…
Spunea cineva că nu poţi să spui despre o linie că e strâmbă dacă n‑o raportezi la una dreaptă. Comparaţia cred că funcţionează şi în cazul acesta: să‑i arăţi omului linia dreaptă către Dumnezeu, ca să poată să‑şi dea seama cât de strâmbă e a lui şi să şi‑o îndrepteze! Dumneavoastră ce părere aveţi despre porunca a patra bisericească?
În primul rând cred că ar trebui ştiut că Liturghia are drept scop împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, atât a clerului cât şi a mirenilor. Dumnezeu însuşi îţi spune că „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6,53). Cine este oare cel care nu vrea să trăiască?…
Problema pleacă însă de la modul de abordare a acestei sfinte taine. Dacă priveşti împărtăşania doar ca pe un premiu, te vei cumineca mai rar, dar dacă îţi vei da seama că este un medicament care te face puternic în faţa păcatului, atunci cred că des vei dori să primeşti Sfânta Împărtăşanie. Nu sunt eu cel care trebuie să ia măsuri în legătură cu porunca a patra bisericească – vorbeam mai‑nainte de criticismul românilor, nu? – şi nici nu pot să dau verdicte în privinţa împărtăşaniei: deasă sau rară, ea trebuie luată cu cutremur. Unii spun că măcar odată la 30 de zile să se împărtăşească mireanul; alţii, ca sfântul Simeon al Salonicului: odată la 40 de zile; cărţile de rugăciuni: în cele patru posturi de peste an, iar canoanele – la fiecare Sfântă Liturghie. Am aflat undeva o vorbă a sfântului Grigorie de Nyssa, care spunea că noi „nu vom fi judecaţi după binele pe care l‑am făcut, ci după binele pe care puteam să‑l facem şi nu l‑am făcut”! (tot din Lumea monahilor!). Eu cred că tot aşa stau lucrurile şi cu sfânta cuminecătură: vom fi judecaţi pentru că puteam să ne împărtăşim şi n‑am făcut‑o! Lucrurile sunt clare: am trăit fără trupul şi sângele Domnului, deci am trăit fără Dumnezeu! Şi ce ne‑a oprit? Doar ignoranţa sau falsa evlavie că nu suntem vrednici de a fi împărtăşiţi. Păi vom fi noi oare vreodată vrednici să‑L primim pe Dumnezeu?
Cred că preoţii sunt cei care ar trebui să insiste mai mult pe importanţa cuminecării mirenilor. Sfântul Irineu vorbeşte de „Potirul comuniunii”, iar sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nu se poate merge dincolo de el!”. Comuniune cu cine părinte, dacă se împărtăşeşte doar preotul? „Noi toţi ne împărtăşim din aceeaşi pâine şi din acelaşi potir, noi toţi suntem uniţi unii cu ceilalţi în comuniunea unicului Duh Sfânt” spune însă sfântul Maxim Mărturisitorul.
Am spovedit odată o maică de la Recea. Înger! Ştii ce‑i aia? Se simţea că lucra Hristos şi o ajuta! Nu era niciodată singură în faţa ispitelor. La ea era vizibil ajutorul primit prin împărtăşanie. De fapt, nici nu ai cum să te împotriveşti harului care vine prin împărtăşanie. Şi virtutea pe care‑o lucrezi tu – tot El te ajută şi acolo. Trebuie însă ca şi duhovnicul să fie deasupra canoanelor şi nu acestea deasupra lui, pentru că mereu se ivesc cazuri particulare care necesită pogorăminte, şi‑atunci tu dacă i‑ai aplicat canonul în literă poţi să‑l pierzi pe om. Când vine vorba de canoane ar trebui să ştim că operăm cu două lucruri: norma canonică şi principiul canonic. Norma o reprezintă canonul respectiv. Principiul însă e conţinut în acea normă. E relevat normei contextual, adică pentru o anumită situaţie, pentru o anumită mentalitate. Noi lucrăm cu norma, dar aplicând principiul canonic. Foarte mulţi însă nu deosebesc norma de principiu. Când canonul prevede 15 ani oprire de la cele sfinte pentru un păcat, asta înseamnă că e maximul! Dar care‑i minimul? Minimul îl fixezi tu în funcţie de starea de pocăinţă a omului, de mentalitatea lui şi de situaţia în care se găseşte. Pentru că foarte uşor îl poţi pierde pe acel penitent, luând canonul în literă şi oprindu‑l de la împărtăşanie 15 ani! A fost întrebat odată un avva (din Patericul egiptean) de către un ucenic al lui, cât canon să ţină pentru un păcat ce‑l săvârşise. Oare un an? E mult – i‑a răspuns lui bătrânul. O lună? Tot e mult – i‑a mai zis el văzând pocăinţa ucenicului. Şi până la urmă l‑a canonit doar trei zile. De ce‑a coborât avva pedeapsa? I‑a zis lui cineva să facă asta? Nu. Dar a văzut râvna celui ce căzuse!
De la un caz la altul. Mai ştiam, tot din Pateric, de un avva ce a coborât canonul până la un Tatăl nostru pentru un monah ce s‑a pocăit cu adevărat. A şi plecat la Domnul după rugăciune, iertat fiind.
Bineînţeles că situaţiile diferă. A venit la mine, acum ceva vreme, un bărbat din Sibiu care mi‑a mărturisit că „trăieşte” cu prietena lui de 20 de ani! Eu am rămas perplex când am auzit aşa ceva. Ce era să fac însă cu omul acela, la câte păcate săvârşise? Păi dacă i le adunam pe toate şi‑i dădeam canoane pentru fiecare din ele, nu i‑ar fi ajuns anii pe care îi mai avea de trăit pentru ispăşire! Trebuie să ţinem cont şi de ceea ce spunea sfântul Ioan Hrisostom că nu canonul trebuie urmărit, ci vindecarea omului! Iar dacă el are pocăinţă sinceră şi e vindecat de păcatul acela, pentru ce să‑l mai ţii frate? De ce să‑l mai lipseşti câţiva zeci de ani de la împărtăşanie, dacă el nu mai trăieşte în păcat? Înseamnă că tu mergi atunci pe conţinut şi nu pe Viaţă. Eu şi cu ai mei nu ştiu cum să fac să‑i împărtăşesc mai des. Ca să dobândească câştig duhovnicesc şi să fac legătura dintre ei mai trainică. Dar dacă tu opreşti un creştin 30 de ani de la împărtăşanie, te gândeşti tu oare, cam cum pleacă omul acela acasă de la tine? Şi îl ajută sau nu un astfel de tratament? Din păcate am văzut destule cazuri din acestea, de ne‑interpretare a unor canoane.
Părinte, dar de dracul curviei cum să te mai păzeşti în ziua de azi? Că desfrâul e la tot pasul şi e foarte lesnicios.
De multe ori, să ştii, că pentru mândria noastră suntem lăsaţi să luptăm singuri cu acest diavol.
Mă aşteptam să‑mi spuneţi că lăcomia pântecelui e patima ce duce la trândăvie şi mai apoi la curvie.
Dacă omul se nevoieşte şi lucrează virtuţile, satana poate să‑l lase în pace o vreme, văzând că nu poate să‑l facă să cadă prin felurite ispite senzoriale. Îl lasă până ce îl duce la automulţumirea omului virtuos. Iar starea asta naşte subţirimea mândriei. Dar Dumnezeu nevoind moartea păcătosului, îl smereşte şi‑l readuce la patimile grosiere, cum e şi cea a desfrâului, ca să lupte iar cu diavolul curviei. Se întâmplă asta de multe ori, din păcate, cu mulţi dintre cei destul de înaintaţi în virtute.
Asta înseamnă că, uneori e mai bine pentru mine să mă găsesc pe cale!
E greu şi pe cale în ziua de astăzi, pentru că diavolul şi‑a perfecţionat şi rafinat metodele de ademenire. El nu mai atacă făţiş, la baionetă, cum o făcea pe vremea părinţilor pustiei. El poate lucra acum cu subconştientul tău prin mesaje subliminale. Apare şi acum cu precădere după miezul nopţii, dar pe canale media. Sau şi mai des te poţi întâlni cu el pe Internet. De cele mai multe ori gratis. Şi dacă tot nu muşti momeala, te trezeşti cu o super‑ofertă, foarte profitabilă pentru tine. La prima vedere. Pentru că dracul nu te poate ispiti cu răutatea lui, ci doar cu „bunătatea” sa.
Aveţi dreptate. Ştiu şi eu că „drumul spre iad este pavat cu bune intenţii”, cum spune un vechi proverb britanic.
El trebuie să te ispitească neapărat cu o plăcere, fie ea trupească, sau şi mai grav, cu una spirituală. Iar cel al curviei ştim cu ce …„ispite” vine. Rău pentru om este că nu gândeşte în perspectivă. Bun. vine ispita. O însoţesc cu gândul, apoi făptuiesc păcatul. Dar făcând asta, de ce nu mă întreb nici o clipă: ce va fi după? Merită să mă întinez? Merită să‑mi pierd mântuirea pentru o clipă de desfrâu? Pe urmă omul trebuie să ţină minte că Dumnezeu îngăduie ispitele pe măsura puterilor noastre. Nu există ispită de netrecut pentru nimeni. Trebuie însă multă rugăciune şi post. Şi Dumnezeu te va întări. Trebuie doar să‑I ceri ajutorul. Singuri nu vom birui nici un drac şi nici o patimă.
„Fără de mine nu veţi putea face nimic”. Mi‑a fost tare greu să accept lucrul acesta.
Să mai ştii că dracul acesta al curviei poate lucra chiar şi cu subconştientul tău, în somn, prin vise. De aceea te poţi trezi cu nişte ispite pe care nu le‑ai avut niciodată în viaţa ta, cu nişte gânduri care nu sunt ale tale. Şi el are răbdare: luni de zile îţi aşteaptă gândul să se învoiască la săvârşirea acelui păcat. De aceea trebuie multă luare aminte la paza gândurilor. Eu sunt de părere că decât să te lupţi cu patimile, mai bine să le prevezi. Definea cineva capacitatea de conducere ca însemnând putinţa de a prevedea. Aşadar dacă reuşeşti să prevezi, însemnează că tu conduci şi deci nu vei cădea rob patimii. Dar dacă nu reuşeşti acest lucru, patima va veni peste tine şi lupta va fi mult mai grea. De aceea e bine ca omul să se cunoască pe sine, să‑şi ştie slăbiciunile şi să‑şi păzească acele părţi slabe – care în mod sigur vor fi atacate de către diavol.
Şi cu toată această ştiinţă a luptei cu răul, creştinul tot cade şi poate să pătimească asta chiar în mod repetat, deşi vrea să se îndrepteze şi nu doreşte să mai săvârşească acel păcat. Ba chiar poate fi ispitit cu deznădăjduirea în acele clipe de întinăciune, conştient fiind că dracul speculează aceste momente de cădere pentru a strecura îndoiala mântuirii.
Să ai îngăduinţă la fel de mare cu tine, pe cât de mare ţi‑e neputinţa. Aşa m‑a învăţat avva Teofil Pârâian. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu te vei ridica. Poate de asta cade omul în mod repetat, fiindcă poate îşi închipuie că patima e destul de uşoară şi îi stă în purinţă s‑o înlăture fără ajutor dumnezeiesc. Ori poate Dumnezeu îl lasă singur pentru a‑l întări în credinţă, cercându‑i răbdarea. Citeam la stareţii Optinei că fără Dumnezeu suntem nimic. Şi mă întrebam şi eu: cum, Doamne, chiar nimic? Doar şi pe mine m‑a făcut după chipul Lui, şi‑atunci măcar ceva, ceva tot ar trebui să pot şi eu. Dar am putut să văd mai apoi cât de mare e neputinţa omenească, atât de mare încât nu mi‑a venit să cred. M‑am cutremurat când am ajuns la „subteranele” oamenilor ca duhovnic. Te îngrozeşti dacă intri în labirintul minţii umane.
Tot voiam să vă întreb: apasă pe duhovnic încărcătura aceasta de răutăţi deşertate de către pătimitori la spovedanie?
Dacă ar şti un duhovnic tânăr ce‑l aşteaptă, n‑ar mai spovedi în viaţa lui! Când am început eu să mărturisesc, au venit peste mine nişte patimi, dar nu aşa…ci cu putere mare! Şi erau patimi despre care eu nici măcar nu auzisem vreodată! Şi mă luptau cu atâta forţă încât nu mai dormeam nopţile. Duhovnicii nu spun. Nu spun pentru că e descurajant pentru tineri. Nu ştie nimeni cu câtă furie e atacat un duhovnic! Când mi‑am dat seama cu cine am de‑a face şi cât de mare e lupta mi‑am zis: şi dacă am să văd cu ochii mei un preot duhovnic, sau chiar un ierarh păcătuind, nu odată, ci chiar în repetate rânduri şi tot nu‑l voi judeca vreodată, când ştiu câte pătimeşte de la diavolul un duhovnic. O singură dată în viaţă şi într‑un singur punct să fie slab un duhovnic şi să vezi cu ce forţă va fi atacat prin acea slăbiciune a lui. Legiuni de draci aşteaptă o breşă la un duhovnic. Spovedesc de şase ani. Însă un an şi jumătate n‑am ştiut prea bine ce‑i cu mine din cauza ispitelor ce au venit asupra mea. Uneori mă întrebam dacă voi mai rămâne creştin, nu monah, aşa atacuri diavoleşti am avut de îndurat. Nici n‑apucam bine să mă ridic dintr‑o ispită că mă lovea cu alta. Eei! Atuncea de mă vedea cineva ce‑ar fi zis despre mine? De asta mă doare tare mult lipsa de înţelegere şi a dragostei. Vezi cum stau lucrurile? De exemplu, să zicem că un om îşi dă viaţa pentru ţara lui. Cum este el privit? Ca un erou, nu? Dar duhovnicul – preot de mir sau monah fiind – care se sacrifică pentru ca să salveze un suflet de la moarte, cum se numeşte el? Iar de se întâmplă să se piardă ‑ să nu fie! – în încercarea de a salva sufletul cuiva, ce vei spune despre el? El, care a „murit” luptând să salveze suflete de la moarte! Celui căzut în tranşee pe bună dreptate i se spune erou, dar de ce îl dispreţuim pe duhovnicul căzut în încercarea de a salva un suflet de la moarte? El de ce devine un paria şi nu e un erou? Măcar să nu‑l judecăm…
Da. Rău lucru e a‑I răpi lui Dumnezeu judecata…
Pentru că‑ncepuse o ploaie repede de vară a trebuit să amânăm discuţia noastră pentru altădată. O altădată pe care o aştept deja, pentru mulţimea folosinţelor pe care le trag din învăţăturile părintelui Iustin. Dumnezeu să‑l aibă în pază, şi pre el şi obştea sa de la Oaşa!

duminică, 2 mai 2010

Frizerul derutat



Un creştin a mers la o frizerie ca să-şi tundă părul şi să-şi taie barba. În timp ce frizerul îşi servea clientul, între cei doi s-a pornit o conversaţie interesantă. Au vorbit despre multe lucruri şi au abordat diverse subiecte. În cele din urmă au început să vorbească despre Dumnezeu. La acest subiect frizerul a declarat:
- Eu cred că Dumnezeu nu există.
- De ce spuneţi asta? a întrebat clientul.
- Trebuie doar să ieşiţi pe stradă şi veţi realiza că Dumnezeu nu există. Spuneţi-mi, dacă Dumnezeu ar există, ar mai fi atâţia oameni bolnavi? Ar mai fi atâţia copii abandonaţi? Dacă Dumnezeu ar exista, nu ar fi nici suferinţă şi nici durere. Nu-mi pot imagina un Dumnezeu iubitor care să îngăduie astfel de lucruri.
Clientul s-a gândit un moment, dar nu i-a răspuns deoarece nu a vrut să stârnească o ceartă. Frizerul şi-a terminat treaba, iar clientul a părăsit frizeria. Chiar când a ieşit din frizerie, creştinul nostru a văzut pe stradă un om cu părul mare, încâlcit şi murdar şi cu o barbă mare, neglijentă. Era murdar şi neîngrijit.
Clientul s-a întors la frizerie şi i-a spus frizerului:
- Ştiţi ce? Frizerii nu există.
- Cum puteţi spune asta? a întrebat frizerul surprins. Sunt aici, sunt frizer şi tocmai te-am aranjat!
- Nu! a exclamat clientul. Frizerii nu există, căci dacă ar exista atunci nu ar mai fi oameni cu părul lung şi murdar şi cu barba netăiată, cum e omul acela de afară.
- Ah, dar frizerii există! Însă asta se întâmplă când oamenii nu vin la mine.
- Exact! a afirmat clientul. Asta e ideea! Şi Dumnezeu există! Însă necazurile şi suferinţa se întâmplă atunci când oamenii nu vin la El şi nu-L caută pentru a-i ajuta. De aceea este atâta suferinţa şi durere în lume.

sursa: ortodoxia tinerilor

sâmbătă, 1 mai 2010

Nadejda-O marturisire uimitoare din Rusia





Balada fetelor de altadata



Multe s-au schimbat cu timpul. Unele doar “in mai prost”,
Chiar şi fetele sunt altfel, nu mai sunt deloc ce-au fost.
Inainte erau tandre, mai cuminţi, mergeau la şcoală
Acum au ca singur scop, să bage bărbaţii-n boală

In trecut te-ar fi iubit de veneai c-o floare-n dar,
Astăzi nu au timp de flori, stau prin mall sau la solar.
Dădeai gata orice fată c-o cutie de bomboane,
Acum unele iţi cer să le pui chiar silicoane.

In trecut ieşeau prin parcuri, la plimbare, dar acu’,
Ele nu mai vor pe bancă, ci pe boxe in Bamboo.
Te rugai intens de vre-una ca s-o plimbi prin parc in noapte
Acum vin şi câte zece, dacă au ai tăi Q7.

In trecut de te plăcea, iţi scria destul de des
Bileţele de amor, nu-ţi lăsa “offline” pe mess.
Nu aveai poze cu ea, o puteai vedea doar “live”.
Acum poţi s-o studiezi şi pe “Facebook” şi “Hi5″

Atunci de-o scoteai la film, aşteptaţi la braţ troleul
Azi stă la telenovele dacă n-o scoţi cu BMW-ul.
Seara, la prima-ntalnire, i-arătai ceru-nstelat
Acum ii arăţi tavanul, că deja ai dus-o-n pat.

Pe-atunci nu ştia ce-i “shopping”, nu işi lua haine din mall
N-avea firme preferate… se ducea la croitor.
Atunci nu aveam mobile, aşteptai in frig o fată.
Acum ii dai SMS :”Am ajuns.Cobori odată?!?”

Ce frumos era-n trecut, când vorbeam de viitor
La un suc la o terasă, nu direct in dormitor.
Ne doream c-acele vremuri să nu treacă niciodată,
Unde sunt?, unde s-au dus?… fetele de altădată.

duminică, 25 aprilie 2010

De pe situl Maicii Siluana - o scrisoare catre tineri de la o credincioasa mai in varsta


"Pentru tine şi pentru alţi tineri care au probleme cu băbuţele din biserică (printre care mă număr şi eu) - vă sfătuiesc să faceţi ce am făcut şi eu. Chiar dacă am intrat destul de bătrână în Biserică, am fost la fel de emoţionată şi timorată ca şi voi şi mi-a fost la fel de frica de "teroriştii" din Biserică ca şi vouă.

Am ascultat însă sfatul Sfintei Matrona a Rusiei, care zicea: "Când mergi la biserică, nu privi la nimeni, roagă-te cu ochii închişi sau aţinteşte-i la o icoană. Nu te interesa de vieţile preoţilor şi nu alerga în căutarea stareţilor şi a celor văzători cu duhul. Lumea se află în răutate şi amăgire, iar amăgirea-ademenirea sufletelor va fi directă, fii cu mare grijă.".

Aşa că mi-am ales un loc retras, stau foarte mult în genunchi (căci părintele Arsenie Boca zicea: "Mai mare este omul în genunchi, decât omul în picioare" şi, de altfel, să stau şi eu cât mai pot, că la bătrâneţe nimic nu prea mai poţi face) şi cu ochii închişi. Nu văd nici în dreapta, nici în stânga. Eu merg la biserică să mă rog, nu să mă încarc de alte păcate. Şi de mine s-au luat. Pentru că nu folosesc perinuţa când stau în genunchi (tot la sfatul unui mare duhovnic), cineva mi-a zis: "Te dai mare credincioasă şi vii neacoperită la biserică". Şi azi îi mulţumesc doamnei respective pentru duritatea cu care mi-a spus adevărul. Dacă ar fi fost mai blândă şi azi aş fi încălcat porunca cea mai uşor de îndeplinit: aceea ca femeia să fie acoperită când se roagă.
Cât priveşte femeia în pantaloni, am citit că la un Sinod (la începuturile bisericii), s-a stabilit ca femeia în haine bărbăteşti să fie scoasă din Biserică. Deci, facem ascultare, învăţăm smerenia, făcând mai întâi lucrurile cele mai simple şi mai uşoare. Şi cât de frumoasă e femeia în fustă sau rochie. Încercaţi! Nu este greu.

Nu renunţaţi la nimic din ce vă învaţă marii duhovnici, chiar dacă băbuţele (ca mine! ha, ha) strâmbă din nas. Nu ieşiţi cu nimic în evidenţă. Asta am înţeles din tot ce am citit până acum. Îmbrăcămintea trebuie să fie decentă şi curată (poţi să ai şi costum Armanni şi pantofi Guban) pentru ca să nu fie motiv de păcătuire, nici pentru bărbaţi (arătându-ne formele), nici pentru femei (ca să ne invidieze sau să se necăjească de sărăcia lor).

Tot Sfânta Matrona a spus ceva foarte drăguţ, pe care vreau să-l împărtăşesc cu voi: "De ce să judeci alţi oameni? Gândeşte-te mai des la tine. Fiecare oiţă va fi atârnată de propria-i codiţă. Ce ai tu cu alte codiţe?".

Şi dacă vă mai necăjesc băbuţele, gândiţi-vă că printre ele se află şi băbuţe ca mine, la fel de speriate ca şi voi.

Va iubesc pe toţi,

Lizeta"

Nu am moarte cu tine nimic, de Grigore Vieru

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestema unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frica, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.